Dictionar

culmen

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. culmen)

1. porțiune superioară a monticulului vermisului cerebelului.
 

apogeu

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. apogée, gr. apogaion)

1. punctul cel mai depărtat de Pământ de pe orbita unui satelit natural sau artificial.
2. punct culminant în dezvoltarea unui fenomen, a unei situații etc.; culme.
 

capodoperă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. capodopera)

1. operă desăvârșită, culme a creației; (p. ext.) lucrare perfectă în orice domeniu.
 

furibund, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. furibond, lat. furibundus)

1. care arată furie excesivă; furios, mânios la culme.
2. (despre un fenomen natural) care se caracterizează printr-o impetuozitate extremă.
 

mont

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. mont)

1. formă de relief reprezentată printr-o culme muntoasă care se suprapune unui anticlinal.
2. proeminență patologică a unui os, a unei articulații.
 

summum

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr., lat. summum)

1. punctul, gradul cel mai înalt la care se poate ajunge; culme.
2. (var.) sumum.
 

zenit

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. zénith)

1. punctul cel mai înalt de pe bolta cerească, diametral opus nadirului, pe verticală, deasupra locului de observație.
2. (fig.) culme, apogeu.