Dictionar

eleganță

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. élégance, lat. elegantia)

1. distincție, grație în atitudini, în maniere; rafinament, gust, distincție în felul de a se îmbrăca, în croiala hainelor.
2. distincție în limbaj, în stil.
 

ineleganță

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. inélégance)

1. lipsă de eleganță în vorbire, în purtare; vorbă, comportare lipsită de finețe, de tact.
 

aticism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. atticisme, lat. atticismus)

1. formă specifică a dialectului atic; (prin ext.) formă sau construcție atică introdusă într-o altă limbă.
2. mulțimea calităților de gândire și expresie specifice marilor scriitori atici (eleganța, finețea, puritatea limbajului, proprietatea și vigoarea expresiei, precizia, simplitatea, concizia et cetera).
3. finețe de gust, măsură, eleganță, puritate de stil și de limbă.
4. (antonim) beotism.
 

caretă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (rus. карета)

1. trăsură elegantă, cu patru roți, închisă; cupeu.
2. (var.) (reg.) carâtă.
 

cottage

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl. cottage)

1. casă de țară mică și elegantă, în Anglia.
 

distincție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. distinction, lat. distinctio)

1. deosebire, diferență.
2. atitudine aleasă, finețe în înfățișare și eleganță în ținută.
3. semn de deosebită prețuire (titlu, decorații etc.) ce se acordă cuiva.
 

elegant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. élégant, lat. elegans)

1. care prezintă, dovedește eleganță.
 

faeton 1

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. phaéton)

1. trăsură elegantă, înaltă și ușoară, deschisă, pe arcuri, cu o singură banchetă, trasă de un cal.
2. șaretă cu patru roți și cu capotă pentru scaunul din față.
3. autoturism asemănător cu o trăsură.