Dictionar

intențional, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. intentionnel, cf. it. intenzionale)

1. referitor la intenție.
2. (despre un fapt) care este intenționat și dorit de autorul său, sau care este făcut intenționat, cu intenție, într-un scop anume.
3. (despre fapte penale) săvârșit cu intenție; deliberat.
 

intenționalism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (germ. Intentionalismus)

1. concepție etică formalistă care susține că orice activitate trebuie judecată numai după intențiile urmărite și nu după rezultatul ei.
2. sistem de gândire care readuce totul la intenționalitate.
 

intenționalitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. intentionnalité)

1. caracter intențional al unei atitudini, al unui gând; intenție.
2. caracterul a ceea ce este intenționat, deliberat; deliberare.
3. (psih.) caracter orientat către viitorul imediat al unor atitudini.
 

intenționalism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (germ. Intentionalismus)

1. concepție etică formalistă care susține că orice activitate trebuie judecată numai după intențiile urmărite și nu după rezultatul ei.
2. sistem de gândire care readuce totul la intenționalitate.
 

intenționalitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. intentionnalité)

1. caracter intențional al unei atitudini, al unui gând; intenție.
2. caracterul a ceea ce este intenționat, deliberat; deliberare.
3. (psih.) caracter orientat către viitorul imediat al unor atitudini.
 

tetic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. thétique)

1. cu caracter intențional, tezist, doctrinar.
 

transcendență

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. transcendance)

1. însușirea a ceea ce este transcendent.
2. (în filozofiile religioase) ipostază a divinității, care se află deasupra creațiilor sale.
3. (în existențialism) situația omului care își depășește condiția lui existențială obișnuită; (p. ext.) condiție a omului ca ființă care depășește natura.
4. (în fenomenologie) rezultat al datului obiectiv prin actul intențional de conștiință sau prin intuiție.