interpelație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. interpellation, lat. interpellatio)

1. acțiunea de a interpela pe cineva și de a-i vorbi (într-o manieră bruscă și mai mult sau mai puțin vie); faptul de a fi așa interpelat; interpelare.
2. întrebare adresată unei persoane în timpul unui control al poliției sau al unui interogatoriu; (prin ext.) control care poate implica arestarea.
3. somarea unui martor, a uneia dintre părți pentru a explica adevărul sau falsitatea unui fapt.
4. cerere de explicații adresată de membrii parlamentului, în ședință publică, guvernului.
5. (var. înv.) interpelațiune, interpelățiune.

interpelator, -oare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. interpellateur)

1. cel care face o interpelare.

interpelare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (interpela)

1. faptul de a interpela; (concretizat) conținutul unei interpelări; interpelație.
2. întrebare (adresată în parlament de către un deputat unui ministru) prin care se cere o explicație referitoare la rezolvarea unei chestiuni.

interpelație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. interpellation, lat. interpellatio)

1. acțiunea de a interpela pe cineva și de a-i vorbi (într-o manieră bruscă și mai mult sau mai puțin vie); faptul de a fi așa interpelat; interpelare.
2. întrebare adresată unei persoane în timpul unui control al poliției sau al unui interogatoriu; (prin ext.) control care poate implica arestarea.
3. somarea unui martor, a uneia dintre părți pentru a explica adevărul sau falsitatea unui fapt.
4. cerere de explicații adresată de membrii parlamentului, în ședință publică, guvernului.
5. (var. înv.) interpelațiune, interpelățiune.