Dictionar

impertinent, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (fr. impertinent, lat. impertinens)

1. I. care nu este adaptat, adecvat obiectului în cauză; care este împotriva rațiunii
2. care vorbește sau care acționează fie cu trufie și dispreț, fie cu familiaritate și lipsă de respect; obraznic, necuviincios, insolent.
3. II. persoană care manifestă un comportament impertinent.
4. (antonime) pertinent, politicos, tacticos.
 

orgoliu

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. orgoglio)

1. mândrie exagerată; vanitate, trufie.
 

superbie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat., it. superbia)

1. orgoliu, îngâmfare, trufie; mândrie.
 

vanitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. vanité, lat. vanitas)

1. ambiție deșartă și trufașă; orgoliu, trufie, înfumurare, îmgâmfare.
2. deșertăciune.
 

măreție

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (măreț + -ie)

1. faptul de a fi măreț; sumă de calități care trezesc admirație, uimire, splendoare.
2. atitudine plină de mândrie, de încredere în calitățile proprii; semeție, trufie.
 

fălire

Parte de vorbire:  s.f. (învechit)  
Etimologie: (făli)

1. acțiunea de a se făli, de a se arăta mândru de cineva sau de ceva; (pop) mândrire.
2. faptul de a se arăta plin de sine, îngâmfat; trufie, înfumurare.
3. (înv.) preamărire, slăvire.