Dictionar

amărăciune

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (amărî (sau amar) + -(ă)ciune)

1. însușirea de a fi chinuitor, dureros, amar.
2. durere, tristețe.
3. întâmplare, împrejurare dureroasă, chinuitoare; chin.
4. gust amar; amăreală.
5. (loc. adv.) cu ~ = cu tristețe, cu supărare.
 

decepție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. déception, lat. deceptio)

1. dezamăgire, deziluzie; amărăciune.
 

indignare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (indigna)

1. faptul de a (se) indigna; revoltă sufletească amestecată cu amărăciune, mânie și dispreț, provocată de o insultă, de o nedreptate sau o acțiune nedemnă.
 

tristețe

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. tristesse, it. tristezza)

1. stare sufletească apăsătoare; mâhnire, amărăciune; melancolie; (p. ext.) regret.
 

întristare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (v. întrista)

1. faptul de a (se) întrista; tristețe, mâhnire, amărăciune; îndurerare.
2. (înv.) întrestare.
 

mâhnire

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (v. mâhni)

1. faptul de a (se) mâhni; sentiment de întristare, îndurerare, amărăciune, supărare; (desuet) mâhniciune.
2. (înv.) pierderea cumpătului; enervare.
3. (înv.) (religie) mărturisirea păcatelor făcute, cerând iertare de la providență; pocăire.
4. (antonime) plăcere, veselie, voioșie.
 

supărare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (v. supăra)

1. neplăcere, necaz, suferință; neajuns, nevoie, lipsă.
2. povară, piedică.
3. deranj, stricăciune, pagubă.
4. întristare, mâhnire, amărăciune.
5. mânie, iritare, furie.
6. fără (sau să nu fie cu) ~ = se spune când vrem ca cineva să nu se supere pentru faptul că ne adresăm sau îl întrebăm ceva.