Dictionar

coincident, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. coïncident)

1. care coincide (în spațiu și timp); care se suprapune exact.
2. care are loc concomitent cu un alt eveniment.
3. (antonime) incoincident, necoincident.
 

coincidență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. coïncidence)

1. faptul de a coincide; potrivire (întâmplătoare) a două lucruri, evenimente etc.; echivalență, concordanță.
 

coincident, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. coïncident)

1. care coincide (în spațiu și timp); care se suprapune exact.
2. care are loc concomitent cu un alt eveniment.
3. (antonime) incoincident, necoincident.
 

colimație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. collimation, germ. Kolimation)

1. reglare a instrumentelor optice pentru a realiza coincidența dintre axa lor optică și linia de vizare.
 

izofază

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. izophase)

1. linie care reprezintă izotermele și izobarele coincidente pe o diagramă a unui sistem fizico-chimic dintr-un singur component cu două faze coexistente.
 

transductiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. transductif)

1. adj. care transformă ceva în altceva (asemănător); (fiz.) care transformă o mărime în alta.
2. (log.) raționament ~ = raționament în care trecerea de la un adevăr la altul nu se face în virtutea unei necesități logice, ca în cazul raționamentului deductiv, ci în virtutea unor coincidențe întâmplătoare; transducție.