Dictionar

afurca

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (it. afforcare)

1. a ancora o navă cu ajutorul a două ancore.
 

afurcă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (afurca)

1. (marină) ansamblu de manevre și cabluri folosite pentru afurcare.
 

bifurca

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. bifurquer)

1. refl. a se despărți în două ramuri, direcții.
 

dezafurca

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (după fr. désaffourchage)

1. (mar.) a desface cheia de afurcare și a vâra una din cele două ancore afurcate.
 

furcat, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (lat. furcatus)

1. în formă de furcă; furciform.
 

furcație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. furcatio)

1. diversificare a studiilor prin gruparea disciplinelor și activităților școlare în concordanță cu domenii fundamentale ale cunoașterii umane.
 

afurcă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (afurca)

1. (marină) ansamblu de manevre și cabluri folosite pentru afurcare.
 

bifurcație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. bifurcation)

1. bifurcare; loc unde se bifurcă un drum, un râu etc.
 

bipar, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (engl. biparous, fr. bipare)

1. care dă naștere la două ființe o dată.
2. califică o femeie, o femelă care este mamă pentru a doua oară.
3. (bot.) cu ramuri bifurcate.
 

cladocere

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. cladocères)

1. pl. subordin de crustacee acvatice mici, care intră în compunerea planctonului de apă dulce, cu antenele mari și înfurcate, ca mijloc de locomoție.
 

dezafurca

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (după fr. désaffourchage)

1. (mar.) a desface cheia de afurcare și a vâra una din cele două ancore afurcate.
 

dihotomie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dichotomie, gr. dikhotomia)

1. diviziune în două părți, grupe sau specii.
2. (log.) împărțire a unei noțiuni în alte două noțiuni.
3. ramificare a unui organ axial (rădăcină, tulpină, ramuri) prin bifurcare.