Dictionar

alter ego

Parte de vorbire:  s. m.  
Etimologie: (lat. alter ego, al doilea eu)

1. persoană care se aseamănă întru totul cu alta, încât i se poate substitui.
2. prieten nedespărțit.
 

altera

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. altérer, lat. alterare)

1. refl a se descompune; (despre alimente) a se strica.
2. (despre roci) a (se) dezagrega.
3. (lingv.; despre sunete) a-și modifica pronunțarea sub influența altui sunet.
4. tr. a denatura adevărul.
5. (muz.) a se modifica înălțimea unui sunet.
 

alterabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. altérable)

1. care se poate altera ușor; care poate fi alterat, schimbat în rău, deteriorat.
2. (antonime) inalterabil, nealterabil.
 

alterabilitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. altérabilité)

1. calitatea a ceea ce este alterabil.
 

alterant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. altérant)

1. care produce alterație; care modifică, alterează starea, compoziția unui lucru.
2. (despre un remediu etc.) care produce o schimbare profundă, treptată și cel mai adesea avantajoasă în organism.
 

alterație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. altération, lat. alteratio)

1. (muz.) modificare a înălțimii unui sunet cu ajutorul accidenților muzicali.
 

ablacta

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (germ. ablaktieren, lat. ablactare)

1. intr. a înceta secreția de lapte matern.
2. tr. a înlocui treptat laptele matern cu alte alimente necesare sugarului; a înțărca.
3. (refl.; despre sugari) a refuza laptele matern.
 

ablaut

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (germ. Ablaut)

1. (lingvistică) modificare vocalică într-o rădăcină sau tulpină; alternanță vocalică; apofonie.
 

accident

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. accident, lat. accidens)

1. s. n. eveniment întâmplător și neprevăzut, cu consecințe dăunătoare.
2. ridicătură, adâncitură a unui teren.
3. însușire a unui lucru, fenomen nelegată de esența lui.
4. ~ fonetic = modificare fonetică întâmplătoare (asimilația, epenteza, metateza).
5. s. m. alterație.
 

acrofil, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.f.  
Etimologie: (fr. acrophile)

1. (plantă) care crește în regiuni înalte.
 

acrofobie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. acrophobie, cf. grec. ἄκρον „vârf” + φόβος „frică”)

1. teamă patologică de înălțimi și locuri înalte; hipsofobie.
 

acroteră

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. acrotère, gr. akroterion)

1. soclu la fiecare dintre extremitățile unui fronton destinat a susține statui sau alte ornamente.