fenomenologie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. phénoménologie)

1. studiu descriptiv al unui ansamblu de fenomene, așa cum se manifestă ele în timp și spațiu.
2. (la Hegel) descrierea istoriei spirituale a conștiinței, care se ridică de la certitudinea senzorială la „știința absolută”.
3. curent filozofic idealist, întemeiat de E. Husserl, care reduce „obiectul” la „fenomen”, considerat ca esență de ordin spiritual și ca dat ultim și nemijlocit al conștiinței, independent de existența obiectivă și de experiența senzorială.

biofenomenologie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. biophénoménologie)

1. știință care studiază fenomenele vieții.

fenomenolog, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. phénoménologue)

1. adept al fenomenologiei.
2. filosof care adoptă o poziție fenomenologică.
3. (prin ext.) cel care își bazează raționamentul pe experiența trăită.

fenomenologic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. phénoménologique)

1. referitor la fenomenologie.
2. (despre o cercetare) care se limitează la descrierea fenomenelor.
3. referitor la fenomene.

transcendență

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. transcendance)

1. însușirea a ceea ce este transcendent.
2. (în filozofiile religioase) ipostază a divinității, care se află deasupra creațiilor sale.
3. (în existențialism) situația omului care își depășește condiția lui existențială obișnuită; (p. ext.) condiție a omului ca ființă care depășește natura.
4. (în fenomenologie) rezultat al datului obiectiv prin actul intențional de conștiință sau prin intuiție.