Dictionar

constatare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (constata)

1. acțiunea de a constata și rezultatul ei; stabilire, încredințare.
2. acțiunea de a stabili situația sau starea unui lucru, existența unui fapt, a unui adevăr etc.
 

constatator, -oare

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. constatatoire)

1. cu caracter de constatare.
 

observație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. observation, lat. observatio)

1. procedeu al cunoașterii științifice în contemplarea metodică și intenționată a unui obiect sau proces; examinare.
2. remarcă, constatare.
3. obiecție, critică; mustrare, reproș.
4. supraveghere.
5. foaie de ~ = foaie pe care sunt notate zilnic tratamentul și evoluția bolii unui bolnav.
 

celuire

Parte de vorbire:  s.f. (reg.)  
Etimologie: (vb. celui)

1. acțiunea de a celui; înșelare.
2. constatare de a fi fost înșelat.
3. decepție.
 

constatativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. constatatif)

1. care constată; care are valoare de constatare; constativ, constatator.
 

zicătoare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (zice + -ătoare)

1. frază scurtă, uneori rimată, asemănătoare maximei, prin care creatorul popular exprimă o constatare de ordin general, filozofic, un principiu etic, o normă de conduită etc.; zicătură, zicală, proverb.
2. (reg.) bucată muzicală; (prin ext.) instrument muzical.