Dictionar

contestație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. contestation, lat. contestatio)

1. plnâgere, obiecție scrisă împotriva unei măsuri, a unei hotărâri judecătorești.
2. memoriu adresat unui organ ierarhic superior prin care se cere revizuirea sau anularea unui act ilegal comis de organul ierarhic inferior.
 

atestație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (cf. fr. attestation, it. attestazione)

1. acțiunea de a atesta ceva verbal sau în scris; atestare.
2. documentul în sine care atestă ceva; certificat, adeverință.
3. (var.) (înv.) atestațiune.
4. (antonime) contestație, contestare.
 

contesta

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. contester, lat. contestari)

1. a nu recunoaște ceva; a tăgădui, a nega.
2. (jur.) a face o contestație.
 

contestant, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. contestant)

1. (persoană) care contestă; contestatar, contestator.
2. I. care discută, pledează.
3. II. persoană care face sau introduce o contestație.
 

contestatar, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (fr. contestataire)

1. (cel) care exprimă o contestație.
2. (persoană) care contestă; contestator.
3. (persoană) care face obiecții sau protestează; contestator.
 

discusiune

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. discussion, lat. discussio)

1. dezbatere contradictorie, controversă; ceartă; contestație.
 

incident, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. incident)

1. adj. (despre cuvinte, propoziții) intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze.
2. (despre fascicule de radiații) care atinge o suprafață într-un anumit punct.
3. s. n. eveniment neașteptat, neplăcut, care survine în timpul unei activități.
4. greutate, dificultate.
5. (jur.) obiecție, contestație accesorie la cauza principală a unui proces.