reticență
Parte de vorbire: s.f.
Etimologie: (fr. réticence, lat. reticentia)
Etimologie: (fr. réticence, lat. reticentia)
1. omisiune voită, ocolire a unui lucru care trebuie spus; atitudine reținută, rezervată într-o anumită chestiune.
2. figură retorică prin care vorbitorul își întrerupe deodată șirul gândirii, pentru a trece la o altă idee, lăsând numai să se înțeleagă ceea ce ar fi voit să spună.