Dictionar

ironie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ironie, lat. ironia)

1. persiflare.
2. ~ a sorții = situație intervenită contrar tuturor așteptărilor, ca un joc neașteptat al întâmplării.
3. categorie estetică și filozofică, desemnând expresii sau imagini cu semnificații opuse sensului obișnuit, în scopul ridiculizării disimulate.
4. figură de stil prin care se enunță ceva pentru a se înțelege contrariul.
 

autoironie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (auto1- + ironie)

1. ironie la adresa propriei persoane, opere etc.
 

atic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. attique, lat. atticus, gr. attikos)

1. adj. propriu Aticii.
2. dialect ~ = dialect grec vorbit în Atica; frumusețe ~ă = frumusețe desăvârșită.
3. care se distinge prin bun-gust sau spirit.
4. sare ~ă = ironie subtilă, spirit fin.
5. s. n. parte a antablamentului, deasupra cornișei, menită să mascheze marginea acoperișului.
6. etaj scund, deasupra cornișei, la nivelul fațadei sau retras.
 

autoironie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (auto1- + ironie)

1. ironie la adresa propriei persoane, opere etc.
 

autoironiza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (auto1- + ironiza)

1. refl. a se supune autoironiei.
 

butadă

Parte de vorbire:  s.f. (franțuzism)  
Etimologie: (fr. boutade)

1. vorbă de spirit, neprevăzută și adesea aproape de neadevăr; ironie.
2. (desuet) versuri făcute din capriciu.
3. (desuet) dans figurat, mic balet improvizat.
 

charientism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. charientisme, cf. gr. kharientismos, spirit)

1. figură de stil reprezentând o ironie fină, care nu vrea să indispună.
 

diasirm

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. diasyrme, gr. diasyrmos)

1. figură de stil care exprimă cu abilitate o ironie caustică și umilitoare.