Dictionar

monoton, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. monotone)

1. (despre sunete, melodii etc.; și adv.) care păstrează mereu același ton, lipsit de varietate în intonație.
2. (fig.) uniform; monocord, plictisitor.
3. (mat.; despre funcții sau șiruri de numere) care este sau crescător sau descrescător.
 

monotonie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. monotonie)

1. însușirea de a fi monoton; lipsă de varietate.
 

monotoniza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. monotoniser)

1. a (se) face monoton.
 

monotonizare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (v. monotoniza)

1. faptul de a (se) monotoniza; acțiune prin care ceva devine monoton.
2. acțiune prin care glasul, sunetele, zgomotele etc. devin monotone.
 

aprozodie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. aprosodie)

1. monotonie a vorbirii, în timpul bolii lui Parkinson, în schizofrenie sau epilepsie.
 

arid, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. aride, lat. aridus)

1. (despre sol, regiuni) uscat; sterp, neproductiv.
2. (fig.) sărac în idei, în imagini; sec, monoton.
 

bacovianism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (bacovian + -ism)

1. caracteristică a poeziei lui Bacovia, care exprimă sentimentul izolării, o nostalgie incurabilă, monotonia vieții citadine, obsesia morții, nevroze și plictisul halucinant al periferiei provinciale.
 

melopee

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. mélopée)

1. (la vechii greci) ansamblu de reguli referitoare la cânt.
2. declamație muzicală, de formă liberă; (p. ext.) melodie monotonă lentă.
 

melopeic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (melopee + -ic)

1. de melopee (2); melodios; monoton.
 

metafrază

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. métaphrase)

1. transpunere a unei poezii în proză; traducere a unui text în care se urmărește interpretarea fidelă a conținutului.
2. anaforă care folosește sinonimele pentru a evita repetarea monotonă a aceluiași cuvânt.