astm

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. asthme, lat. asthma „respirație dificilă”)

1. (med.) afecțiune respiratorie caracterizată în primul rând prin respirație grea, însoțită de un zgomot șuierător și accese de sufocare intensă.
2. (med.) dificultate de respirație care rezultă din diverse cauze.
3. ~ bronșic = astm datorat spasmului mușchilor bronhiolelor, provocat de o stare alergică, o infecție pulmonară cronică, o iritație locală a aparatului respirator etc.
4. ~ cardiac = astm provocat de o insuficiență cardiacă acută, ca urmare a acumulării de sânge în plămâni.
5. (var.) asmă, astmă.

astmă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. asthme, lat. asthma „respirație dificilă”)

1. (med.) afecțiune respiratorie caracterizată în primul rând prin respirație grea, însoțită de un zgomot șuierător și accese de sufocare intensă.
2. (med.) dificultate de respirație care rezultă din diverse cauze.
3. (var.) astm.

bronșic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. bronchique)

1. referitor la bronhii; bronhic.
2. (med.) astm ~ = boală inflamatorie cronică a bronhiilor care se manifestă prin crize de sufocare, dificultăți de respirație, respirație șuierătoare, tuse etc.

sibilant, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.f.  
Etimologie: (fr. sibilant)

1. I. care șuieră, care este însoțit de o șuierătură; șuierător, siflant.
2. care amintește de șuieratul vântului.
3. (despre sunete consonante) care se articulează cu o ușoară șuierătură; siflant.
4. (fonetică) consoană ~ă = consoană șuierătoare sau siflantă.
5. II. (fonetică) consoană articulată prin apropierea vârfului limbii de alveola superioară; consoană șuierătoare sau siflantă.

siflant, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.f.  
Etimologie: (fr. sifflant)

1. I. (despre respirație) șuierător; strident, zgomotos.
2. (despre sunete consonante) care se articulează cu o ușoară șuierătură; sibilant.
3. (fonetică) consoană ~ă = consoană pronunțată cu o ușoară șuierătură; sibilantă.
4. II. (fonetică) consoană constrictivă dentală, formată prin atingerea vârfului limbii de cele două șiruri de dinți sau numai de dinții incisivi inferiori; consoană sibilantă.

stridor

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat., fr. stridor)

1. sunet aspru, ascuțit.
2. respirație șuierătoare produsă de o deformație congenitală a laringelui.