Dictionar

afirmativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. affirmatif, lat. affirmativus)

1. (și adv.) care afirmă ceva; pozitiv.
2. (log.; despre judecăți) care enunță aparența însușirii exprimate de predicat la obiectul exprimat de subiect.
 

asertoric, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. asertorique)

1. (despre propoziții, judecăți) care enunță simplu ceva; cu caracter asertiv.
 

categoric, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. catégorique)

1. (și adv.) precis, hotărât; necondiționat.
2. (log.; despre judecăți) în care legătura dintre subiect și predicat este necondiționată și sigură.
 

contradicție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. contradiction, lat. contradictio)

1. raportul dintre laturile contrare ale oricărui obiect, proces sau fenomen, legătura internă a contrariilor, unitatea și lupta acestora.
2. (log.) raport de ~ = raport între două noțiuni (sau judecăți), dintre care una o neagă cu totul pe cealaltă, conținutul noțiunii (sau judecății) care neagă rămânând nedeterminat; în ~ (cu) = în opoziție, în dezacord (cu). 2. nepotrivire între idei sau fapte.
 

contrar, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. contraire, lat. contrarius)

1. adj. opus; potrivnic.
2. noțiuni ~e = noțiuni (sau judecăți) în raport de contrarietate.
3. s. n. ceea ce este opus, potrivnic.
4. adv. împotriva, în contra.
 

echipolent, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. équipollent, lat. aequipollens)

1. de forțe, de valori egale.
2. (log.; despre noțiuni, judecăți) care exprimă în forme diferite același înțeles; echivalent.
3. (mat.; despre vectori) egali, paraleli și de același sens.