Dictionar

polen

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr., lat. pollen, germ. Pollen)

1. pulbere (galbenă) produsă de staminele fanerogamelor, celulele reproducătoare mascule.
 

polenă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. polena)

1. imagine de animal, figură statuară care se sculpta ca ornament pe prora navelor.
 

POLENI-

Parte de vorbire:  prefix  
Etimologie: (fr. pollini-, cf. lat. pollen)

1. „polen”.
 

polenic

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. pollinique)

1. sac ~ = fiecare dintre cavitățile din anterele staminelor în care se formează polenul.
 

polenifer, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. pollinifère)

1. care conține polen.
 

poleniza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (polen + -iza)

1. a face polenizarea unei flori.
 

polenizare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (poleniza)

1. transport al polenului de pe stamine pe stigmat; polenizație.
 

adelfogamie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. adelphogamie)

1. (biol.) unire a două organe sau celule generate de același individ.
2. (biol.) copulare a celulelor fiice.
3. (biol.) metodă de ameliorare și formare a unor rase noi de animale.
4. (bot.) polenizare încrucișată între indivizii deosebiți ai unor specii apropiate.
 

alautogamie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. allautogamie)

1. polenizare în două moduri diferite.
 

alelogamie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. allélogamie)

1. polenizare în două moduri nespecifice.
 

alocarp, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. allocarpe)

1. (despre fructe) care prezintă alocarpie.
2. (și s.n.) (fruct) rezultat prin polenizare încrucișată.
 

alocarpie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. allocarpie)

1. formare a fructului prin polenizare încrucișată.
 

alogamie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. allogamie)

1. (biol.) încrucișare între indivizi genetic deosebiți.
2. (bot.) polenizare încrucișată cu polen de la alte plante aparținând aceleiași specii; xenogamie.
3. (antonim) autogamie.