Dictionar

satiră

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. satire, lat. satira)

1. (la greci și la romani) poem dramatic și didactic în care se biciuiau moravurile și ale cărei personaje reprezentau satiri.
2. poezie lirică în care sunt ridiculizate și biciuite anumite defecte, moravuri etc. din societate.
3. scriere, cuvântare etc. cu caracter de critică biciuitoare.
 

caragialism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (/I.L./ Caragiale + -ism)

1. fenomenul Caragiale, ale cărui comedii, unice prin timbrul originalității inimitabile, ca și proza de umor și satiră, valorifică spiritul, ironia amicală sau mușcătoare până la sarcasm, satirizând moravuri politice și de familie.
 

iamb

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ïambe, lat. iambus)

1. picior de vers dintr-o silabă scurtă (neaccentuată) și una lungă (accentuată).
2. (la greci) satiră populară de expresie familiară.
 

sarcasm

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. sarcasme, lat. sarcasmus)

1. ironie aspră, mușcătoare; batjocură usturătoare.
2. exprimare, enunț care denotă sarcasm.
3. (retorică) critică, satiră amară și înțepătoare.
 

satiric 1, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. satirique, lat. satiricus)

1. adj. specific satirei; care ține de satiră; ironic, batjocoritor, mușcător.
2. s. m. autor de satire.
3. s. n. conținut, caracter specific satirei.
 

satiriza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. satiriser)

1. a biciui, a ridiculiza prin satiră.