Dictionar

recita

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. réciter, lat. recitare)

1. a spune cu voce tare, din memorie, un text (în versuri); a declama.
 

recital

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. récital)

1. program muzical susținut de un singur artist și cu un singur instrument.
2. orice manifestare artistică susținută de un singur interpret.
 

recitando

Parte de vorbire:  adv.  
Etimologie: (it. recitando)

1. (muz.) declamând, recitând.
 

recitant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. récitant)

1. adj. (despre voci, instrumente) care execută singur partea principală a unei bucăți muzicale.
2. s. m. solist care, într-un oratoriu sau într-o cantată, cântă recitative.
 

recitare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (recita)

1. acțiunea de a recita; declamare.
2. poezie recitată.
3. executare a unei bucăți muzicale în genul unui recitativ.
 

recitativ

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Rezitativ, fr. récitatif, it. recitativo)

1. gen al muzicii vocal-simfonice care, prin intonația și ritmica vorbirii, se apropie de declamație și care, în operă, precedă sau separă ariile.
 

recitator, -oare

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. récitateur)

1. persoană care declamă sau cântă un recitativ; persoană care recită.
 

aed

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (fr. aède, gr. aoidos)

1. (în Grecia antică) poet-cântăreț care își recita propriile-i versuri în acompaniament de liră.
2. (prin ext.) scriitor talentat.
 

arioso

Parte de vorbire:  I. adv., II. s.n.  
Etimologie: (it. arioso)

1. I. (muz.) (ca indicație de execuție) interpretare patetică și profundă care ar trebui dată unui pasaj cântat.
2. II. (muz.) arie muzicală de mare intensitate dramatică; piesă vocală apropiată de arie și recitativ.
 

baladă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ballade)

1. poezie populară medievală în versuri endecasilabice sau septenare, care se cânta și se recita.
2. poezie epică, populară sau cultă, care narează fapte istorice sau legendare; cântec bătrânesc.
3. (muz.) compoziție vocală sau instrumentală cu caracter narativ.
4. (jaz) interpretare rapsodică a unei piese de către un solist acompaniat de orchestră.
 

cantilație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după lat. cantilare, a fredona)

1. formă a serviciului religios, psalmodiere a liniei melodice, în care predomină recitativele și recitările.
 

cinerecital

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (cine- + recital)

1. recital de filme cinematografice.
 

concentus

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. concentus, cf. lat. concentus „cânt însoțitor”)

1. melodie corală liturgică la unison, melismatică, care se opune recitării solo.
2. stil de muzică bisericească care pune accent pe armonie, în opoziție cu accentus, care pune accent pe cuvântul vorbit.