Dictionar

îndrăzneală

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (îndrăzni + -eală)

1. atitudine sau purtare îndrăzneață; caracter îndrăzneț; curaj, cutezanță, îndrăznire.
2. faptă curajoasă sau îndrăzneață; insolență, nerușinare, obrăznicie.
3. (înv.) trecere pe lângă cineva.
4. (loc. adv.) cu ~ = cu curaj; cu obrăznicie; pe față, deschis.
5. (expr.) a(-și) lua ~a = a îndrăzni.
 

aplomb

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. aplomb)

1. îndrăzneală, siguranță în felul de a se comporta, de a vorbi.
2. direcție verticală, verticalitate.
3. poziție și direcție a picioarelor unui animal în raport cu pământul și cu planul median al corpului.
 

curaj

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. courage)

1. îndrăzneală, bărbăție, vitejie, tărie de caracter.
 

dezinvoltură

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. désinvolture)

1. atitudine, comportare firească, degajată; spontaneitate.
2. (peior.) îndrăzneală, lipsă de jenă.
 

intrepiditate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. intrépidité)

1. însușirea celui intrepid; fermitate de neclintit în caz de primejdie; curaj, îndrăzneală; tenacitate.
2. (var.) (înv.) întrepiditate.
 

temeritate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. témérité, lat. temeritas)

1. îndrăzneală excesivă și nesăbuită, cutezanță.
2. manifestare de om temerar; act de curaj.
3. (arte) efect, act riscant capabil să șocheze, să dea naștere la critici.
 

timid, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. timide, lat. timidus)

1. adj., s. m. f. (om) lipsit de îndrăzneală, de încredere în sine; sfios, rușinos.
2. adj. (fig.) modest (2).
3. (adv.) cu timiditate.