Dictionar

empirism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. empirisme)

1. concepție în filozofie care consideră experiența senzorială ca sursă fundamentală a cunoașterii, negând valoarea abstracțiilor.
2. ~ logic = variantă a neopozitivismului care admite numai enunțurile logice verificabile în mod nemijlocit prin percepțiile fiecărui subiect în parte; ~ social = orientare sociologică recentă din SUA care, renunțând la orice teorie, procedează la studiul direct al fenomenelor sociale concrete pe baza unor ipoteze restrânse.
3. folosirea exclusivă a experienței într-o activitate.
 

complementarism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. complémentarisme)

1. teză fundamentală a empirismului logic, constând în asocierea, în cadrul aceleiași concepții, a două metafizici tradiționale în istoria gnoseologiei, empirismul și logicismul, prin reducerea fenomenului la percepții și a esenței la termenul în/prin care se formează noțiunea.
 

empiric, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. empirique, lat. empiricus, gr. empeirikos)

1. care se bazează doar pe experiență, observație, nu pe teorie sau raționament.
2. referitor la empirism; empirist.
3. medicină ~ă = medicină care se bazează exclusiv pe experiență.
4. (antonime) rațional, științific.
 

empirist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. empiriste)

1. I. referitor la empirism, sistem filozofic care consideră că toate cunoștințele noastre provin din experiență.
2. II. adept, partizan al empirismului.
 

empiricesc, -ească

Parte de vorbire:  adj. (înv.)  
Etimologie: (empiric + -esc)

1. care aparține empirismului; care se referă la empirism; care se bazează exclusiv pe experiență; empiric.