Dictionar

habitaclu

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. habitacle)

1. locaș special al compasului pe o navă.
2. spațiu amenajat într-o aeronavă sau într-o mașină pentru echipaj, călători, poștă etc.
3. cască de metal pentru scafandri grei.
 

habitat

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. habitat)

1. biotop.
2. ansamblu echilibrat și unitar al condițiilor de locuit, necesare omului civilizat, modern; (p. ext.) mediu în care trăiește omul.
 

habitat special; habitat particular

Parte de vorbire:  Traducere  
Etimologie:

1. LAT habitatio particularis
2. FR station sélective; station déterminée
3. EN particular habitat; distinct area
4. DE spezieller Standort
5. RU специaльное произрaстaние; специaльное местообитaние; специaльный биотоп
6. HU jellegzetes élőhely; sajátos, különös élőhely
 

habitat; loc de creștere; stațiune

Parte de vorbire:  Traducere  
Etimologie:

1. LAT habitatio; habitat; locus natalis; statio
2. FR habitation; habitat; station
3. EN habitat; station; natural environment; place of growth
4. DE Habitat; Lebensraum; Wohnort; Fundort; Standort
5. RU собитaние; местообитaние; местопроизрaстaние; стaция
6. HU élettér; élőhely, biotóp; élőlény természetes előfordulási helye
 

habitua

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. habituer)

1. a (se) obișnui; a (se) familiariza.
 

habitual, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. habituel)

1. care a devenit un obicei; cutumiar.
2. care a devenit frecvent, regulat, obișnuit.
 

abitație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. habitation, lat. habitatio)

1. drept de folosință a unei case, proprietate a altcuiva.
2. (înv.) abitațiune.
3. (var.) habitație.
 

antropofită

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. anthropophyte)

1. plantă introdusă într-un nou habitat de către om; plantă cultivată.
 

biotop

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. biotope)

1. (biol.) mediu de viață limitat, care prezintă condiții unitare; habitat (1).
 

climatip

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. climatype)

1. ecotip în condiții climatice specifice habitatului său.
 

coabita

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. cohabiter, lat. cohabitare)

1. a conviețui.
2. (despre specii diferite) a popula același habitat.
 

coabitație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. cohabitation, lat. cohabitatio)

1. faptul de a coabita; coabitare, conviețuire
2. situația mai multor persoane care locuiesc într-o locuință comună.
3. viață comună a unui cuplu căsătorit sau trăind împreună (ca în căsătorie).
4. (politică) cooperare între partidele politice opuse pentru a asigura guvernarea.
5. (var. înv.) coabitațiune, cohabitație, cohabitațiune.