bimetal

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. bimétal)

1. semifabricat obținut prin unirea mecanică a două metale.
2. organ sensibil compus din două vergele metalice diferite, sudate pe toată lungimea, pentru controlul temperaturilor.

metal 1

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. métal, germ. Metall, lat. metallum)

1. element chimic cu luciu caracteristic, bun conducător de căldură și de electricitate, ductil și maleabil, solid la temperatura obișnuită.

METAL(O)-, METALI-

Parte de vorbire:  prefix  
Etimologie: (fr. métall/o/-, métalli-, cf. lat. metallum)

1. „metal”.

metalazbest

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. métal-asbeste, germ. Metalasbest)

1. țesătură de fire metalice și de azbest, din care se fac garnituri la frânele automobilelor și la alte organe de mașini; ferodo.

metaldehidă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. métaldéhyde)

1. substanță solidă albă rezultată prin polimerizarea aldehidei acetice, folosită drept combustibil.

metalepsă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. métalepse)

1. figură de stil, constând în indicarea unui amănunt antecedent pentru a sugera consecința unui fapt, sau invers.

abajur

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. abat-jour)

1. dispozitiv pentru a rabata lumina unei lămpi.
2. acoperitoare de metal, de hârtie etc. care se pune la o lampă pentru a reflecta lumina într-o anumită direcție.

abraziv, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.n. (pl. -e), s.m. (pl. -i)  
Etimologie: (fr. abrasif)

1. (corp, material dur) care are proprietatea de a roade prin frecare.
2. (material) care, sub formă de granule, are însușirea de a tăia așchii dintr-un corp metalic sau ceramic.

acetilură

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. acétylure)

1. (chimie) derivat al acetilenei cu un metal.
2. (chimie) ~ de calciu = carbid.

acordeon

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. accordéon, germ. Akkordeon)

1. instrument muzical, popular și portabil, al cărui sunet este produs prin acțiunea simultană a unui burduf și a unei claviaturi pe niște ancii metalice.
2. (loc.) în ~ = care formează pliuri paralele; care are multe pliuri suprapuse.

aderență

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. adhérence, lat. adhaerentia)

1. starea unui lucru care aderă fizic la altul.
2. (în special) acțiunea de a se lipi de o suprafață, sub acțiunea forțelor de atracție dintre molecule; lipire strânsă; aderare, legătură.
3. (med., biol.) faptul, pentru două organe, de a fi sudate unul de celălalt.
4. (medicină) unire accidentală sau morbidă a două părți care sunt separate în stare normală; bridă.
5. (fizică) forță care menține alăturate două corpuri în contact.
6. (construcții) fenomen de legătură între beton și oțel.
7. (metalurgie) fenomen de prindere pe suprafața pieselor turnate a unor cruste, care provoacă defecte.
8. (prin ext.) solidarizare conștientă.
9. (botanică) concreștere intimă și secundară, necongenitală, a organelor similare învecinate, obișnuit separate (frunze, petale, antere).
10. (mecanică) legătura roților cu solul care permite unui vehicul să se deplaseze înainte.
11. (fig.) atașament puternic (față de un partid, o credință etc.).
12. (antonime) inaderență, neaderență, nonaderență.

adeziv, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. adhésif, lat. adhaesivus)

1. adj. (despre materiale) care stă strâns lipit.
2. (biol.; despre organe) care fixează organismul de ceva.
3. (bot.) care se lipește și se unește prin concreștere (celulă, disc).
4. s.m. produs, natural sau sintetic, la încleierea lemnului, a metalelor, materialelor plastice etc.
5. substanță care se adaugă la preparatele agricole antiparazite pentru o mai bună fixare a acestora pe plante.