contact

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. contact, lat. contactus)

1. atingere nemijlocită între două corpuri, piese, organe de mașini, forțe etc.
2. piesă la deschiderea și închiderea unui circuit electric.
3. apropiere între oameni; legătură, relație.
4. a lua ~ (cu cineva) = a ajunge în imediata apropiere a cuiva.

contacta

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. contacter)

1. a stabili legătura cu o persoană, cu un organism.

contactor

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. contacteur)

1. întrerupător care închide un circuit electric sub acțiunea unei comenzi exterioare.

abocluzie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (ab- + ocluzie; cf. lat. ab „îndepărtat de...”, occlusio, -onis „închidere”)

1. (med.) dentiție în care dinții arcadei superioare (maxilarul superior) și ai arcadei inferioare (mandibula) nu se află în contact.
2. lipsă de contact între dinții arcadei inferioare și cei ai arcadei superioare.

acomodare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (acomoda)

1. acțiunea de a se acomoda; acomodație.
2. ~ vizuală = modificare spontană a curburii cristalinului.
3. (biol.) adaptare individuală care nu afectează decât fenotipul.
4. (lingv.) asimilație parțială între două sunete în contact direct.

act

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. acte, lat. actum)

1. manifestare a unei activități; acțiune, faptă.
2. a face ~ de prezență = a apărea undeva, obligat sau din politețe.
3. document, înscris oficial.
4. ~ de acuzare = concluzie scrisă asupra anchetării unei cauze penale, bază la dezbaterile unui proces.
5. diviziune a unei opere dramatice.
6. ~ sexual = împreunare sexuală între doi indivizi; contact sexual.

aculturație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr., engl. acculturation)

1. complex de transformări care au loc într-un grup cultural (privind modul de a acționa, de a percepe, de a judeca, de a lucra, de a gândi, de a vorbi) ca urmare a contactului cu un grup (de obicei mai mare) aparținând unei alte culturi; adaptare a unui individ (grup) la o nouă cultură; aculturalizare.

aderență

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. adhérence, lat. adhaerentia)

1. starea unui lucru care aderă fizic la altul.
2. (în special) acțiunea de a se lipi de o suprafață, sub acțiunea forțelor de atracție dintre molecule; lipire strânsă; aderare, legătură.
3. (med., biol.) faptul, pentru două organe, de a fi sudate unul de celălalt.
4. (medicină) unire accidentală sau morbidă a două părți care sunt separate în stare normală; bridă.
5. (fizică) forță care menține alăturate două corpuri în contact.
6. (construcții) fenomen de legătură între beton și oțel.
7. (metalurgie) fenomen de prindere pe suprafața pieselor turnate a unor cruste, care provoacă defecte.
8. (prin ext.) solidarizare conștientă.
9. (botanică) concreștere intimă și secundară, necongenitală, a organelor similare învecinate, obișnuit separate (frunze, petale, antere).
10. (mecanică) legătura roților cu solul care permite unui vehicul să se deplaseze înainte.
11. (fig.) atașament puternic (față de un partid, o credință etc.).
12. (antonime) inaderență, neaderență, nonaderență.

adeziune

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. adhésion, lat. adhaesio)

1. aderare; exprimare scrisă a aderării.
2. forță de atracție moleculară care se exercită între două corpuri în contact.
3. (bot.) concreștere a două organe de natură diferită (frunza cu ramura).