Dictionar

jargon

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. jargon)

1. limbaj specific anumitor categorii sociale sau profesionale, cu o sferă de circulație restrânsă, care nu are fond principal de cuvinte și o structură gramaticală proprie.
 

jargonafazie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. jargonaphasie)

1. tulburare de limbaj constând din folosirea de către bolnavi a unor cuvinte noi, inexistente.
 

jargonagrafie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. jargonapraphie)

1. tulburare a expresiei grafice constând din substituirea termenilor inteligibili cu cuvinte corespunzătoare.
 

jargonaut, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (jargon + -naut)

1. creator de jargon nou, care atentează la puritatea limbii (în Europa).
 

jargonizare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (jargon + - iza)

1. transformare a limbajului cotidian în jargon.
 

aculalie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl. acoulalia)

1. limbaj în care predomină jargonofazia și nonsensurile.
 

italienism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. italianismo, fr. italianisme)

1. cuvânt, expresie, element de jargon de origine italiană.
2. curent lingvistic inițiat de Heliade Rădulescu, care urmărea apropierea, prin mijloace artificiale, a limbii române de limba italiană.
3. habitudine, caracter italian.
 

jargonaut, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (jargon + -naut)

1. creator de jargon nou, care atentează la puritatea limbii (în Europa).
 

jargonizare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (jargon + - iza)

1. transformare a limbajului cotidian în jargon.
 

străinism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (străin + -ism)

1. element lexical de origine străină, de jargon; inism.