Dictionar

cârmuire

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (cârmui)

1. acțiunea de a (se) cârmui.
2. organ de conducere; guvern, stăpânire.
3. organ de conducere al unei întreprinderi sau al unei instituții; direcție; administrație.
4. (regional) conducere a unui vas cu ajutorul cârmei.
 

cârmuitor, -oare

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (cârmui + -tor)

1. (persoană) care cârmuiește, care se află la cârmă.
2. (persoană) care conduce o acțiune, care administrează o instituție, care guvernează un stat.
 

cârmuitoresc, -ească

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (cârmuitor + -esc)

1. care are legătură, se referă sau provine de la cârmuire.
2. care ține de conducere, gospodărire etc.
 

conducere

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (conduce)

1. acțiunea de a (se) conduce; activitatea unui conducător.
2. organ de cârmuire politică sau administrativă.
 

divinitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. divinité, lat. divinitas)

1. ființă socotită drept creatoare și cârmuitoare a lumii; Dumnezeu.
2. ființe cărora li se atribuie o natură divină.
3. (pl.) zeii și zeițele păgânismului.
4. esență, natură divină.
5. (fig.) lucru, persoană adorată ca un dumnezeu.
 

gerusia

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (gr. gerousia)

1. consiliul bătrânilor în Sparta antică, care ajuta pe rege în cârmuirea statului.
 

trialism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. trialisme)

1. sistem compus din trei elemente.
2. uniune a trei state autonome sub cârmuirea unui suveran.
 

cârmuitoresc, -ească

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (cârmuitor + -esc)

1. care are legătură, se referă sau provine de la cârmuire.
2. care ține de conducere, gospodărire etc.
 

cârmuire

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (cârmui)

1. acțiunea de a (se) cârmui.
2. organ de conducere; guvern, stăpânire.
3. organ de conducere al unei întreprinderi sau al unei instituții; direcție; administrație.
4. (regional) conducere a unui vas cu ajutorul cârmei.