Dictionar

disputație

Parte de vorbire:  s.f. (înv.)  
Etimologie: (lat. disputatio, -onis; fr. disputation)

1. discuție, dezbatere animată pe un subiect; dispută.
2. (ist. rel.) dezbatere publică pe un subiect de teologie între doi sau mai mulți adversari.
3. (var. înv.) desputație, desputațiune, disputanție, disputațiune.
 

disputător, -oare

Parte de vorbire:  adj., s.m.f. (înv.)  
Etimologie: (disputa + -tor)

1. (persoană) care susține o dispută.
 

disputabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. disputable)

1. care poate fi disputat, contestat.
2. care poate da naștere la discuții contradictorii.
3. (var.) (înv.) desputabil.
 

interclub

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl. interclub)

1. inv. disputat între cluburi.
 

slalom

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. slalom)

1. (schi) coborâre a unei pante în zigzag cu trecerea obligatorie prin anumite puncte dinainte stabilite.
2. cursă de schi disputată de un astfel de parcurs.
3. ~ nautic = sport pe caiace sau pe canoe, fiecare formată din trei ambarcații, pe cursurile repezi ale apelor de munte, presărate cu praguri, vârtejuri etc.
4. probă de conducere auto pe un parcurs sinuos.
 

volei/volei-bal

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl. volley/-ball/)

1. joc sportiv disputat între două echipe a câte 6 jucători, care constă în aruncarea unei mingi numai cu mâinile peste un fileu întins sus, la mijlocul terenului.
 

disputație

Parte de vorbire:  s.f. (înv.)  
Etimologie: (lat. disputatio, -onis; fr. disputation)

1. discuție, dezbatere animată pe un subiect; dispută.
2. (ist. rel.) dezbatere publică pe un subiect de teologie între doi sau mai mulți adversari.
3. (var. înv.) desputație, desputațiune, disputanție, disputațiune.
 

desputător, -oare

Parte de vorbire:  adj. (înv.)  
Etimologie: (desputa + -tor)

1. care susține o dispută; (înv.) disputător.