Dictionar

binom, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. binôme, lat. binomium)

1. adj. (despre ecuații) din doi termeni.
2. s. n. expresie algebrică din suma sau diferența a doi termeni.
3. grup de două elemente.
 

compatibil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. compatible)

1. care se împacă sau care poate exista împreună cu altceva; corespunzător, potrivit.
2. (despre o funcție, o calitate) care se poate exercita simultan cu altceva.
3. (mat.; despre un sistem de ecuații) care admite (aceleași) soluții.
4. (inform.; despre două limbaje sau materiale) care poate schimba informațiile fără intermediar.
 

incompatibil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. incompatible)

1. care nu se potrivește, nu se împacă cu altceva; care nu poate fi, nu se poate exercita simultan cu altceva.
2. (mat.; despre un sistem de ecuații sau inecuații) care nu are soluții.
 

linear, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. linéaire)

1. rectiliniu.
2. (mat.) a cărui variație poate fi reprezentată printr-o dreaptă.
3. (despre ecuații) de gradul întâi.
 

transcendent, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. transcendant, lat. transcendens)

1. (fil.) care se află dincolo de orice domeniu dat, de lumea materială.
2. (la Kant) de dincolo de limitele cunoașterii experimentale; inaccesibil cunoașterii bazate pe experiență, care depășește limitele realității.
3. (mat.; despre numere) care nu poate fi rădăcina unui polinom cu coeficienții raționali; (despre ecuații) care nu se poate scrie sub forma unui polinom egalat cu zero.
 

trinom, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. trinôme)

1. adj. (despre ecuații) din trei termeni.
2. s. n. polinom cu trei termeni.