Dictionar

balancement

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. balancement)

1. (muzică) numele francez dat, de muzicienii secolelor XVI și XVII, cadenței (trilului) care se mai numea și bebung în germană, sau tremolo în italiană.
 

cement 1

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. cément)

1. praf cu care se cementează piesele de oțel.
2. ~ dentar = material în obturația cariilor și la fixarea unor proteze.
3. substanță la rădăcina dintelui.
 

CEMENT-, CEMENTO-

Parte de vorbire:  prefix  
Etimologie: (fr. cémento/o/-, cf. lat. cementum „pietriş”)

1. „cement dentar”.
 

cementa

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. cémenter)

1. a supune unele piese din oțel moale unui tratament termochimic, prin introducerea de carbon, crom, azot, aluminiu etc. în stratul superficial al acestora.
2. a obtura canalul unui dinte cu cement.
3. a fixa cu cement protezele pe dinți.
 

cementație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. cémentation)

1. cementare.
2. întărire și pierdere a elasticității straturilor externe ale lemnului.
3. zonă de ~ = zonă din scoarța terestră în care se produce îmbogățirea în sulfuri secundare a unui zăcământ de sulfuri primare.
 

cementită

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. cémentite)

1. carbură de fier, constituent de bază al oțelurilor și fontelor.
2. inflamație cronică a cementului dentar.
 

carbonitrura

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (fr. carbonitrurer)

1. a efectua o carbonitrurare (procedeu de cementare care permite oțelului să fie încălzit cu carbon și azot, pentru a-i conferi proprietăți precum duritatea, ductilitatea et cetera).
 

carbonitrurare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (carbonitrura)

1. procedeu de cementare a oțelului prin introducerea simultană a carbonului și azotului în stratul superficial al unei piese.
 

cement 1

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. cément)

1. praf cu care se cementează piesele de oțel.
2. ~ dentar = material în obturația cariilor și la fixarea unor proteze.
3. substanță la rădăcina dintelui.
 

CEMENT-, CEMENTO-

Parte de vorbire:  prefix  
Etimologie: (fr. cémento/o/-, cf. lat. cementum „pietriş”)

1. „cement dentar”.
 

cementa

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. cémenter)

1. a supune unele piese din oțel moale unui tratament termochimic, prin introducerea de carbon, crom, azot, aluminiu etc. în stratul superficial al acestora.
2. a obtura canalul unui dinte cu cement.
3. a fixa cu cement protezele pe dinți.
 

cementație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. cémentation)

1. cementare.
2. întărire și pierdere a elasticității straturilor externe ale lemnului.
3. zonă de ~ = zonă din scoarța terestră în care se produce îmbogățirea în sulfuri secundare a unui zăcământ de sulfuri primare.