Dictionar

distinctiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. distinctif)

1. care distinge; caracteristic.
 

arhitectură

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. architecture, lat. architectura)

1. știința și arta de a proiecta și construi clădiri potrivit anumitor proporții și reguli.
2. stilul, caracterul distinctiv al unei construcții, al unei epoci.
3. (fig.) structură, alcătuire internă a ceva; constituție (I, 2).
 

armoarii

Parte de vorbire:  s.f. pl.  
Etimologie: (fr. armoiries)

1. ansamblu de semne heraldice alcătuite din semne colorate, distinctive și simbolice, atribuite familiilor nobiliare, corporațiilor etc. și mai rar la indivizi; blazon.
 

atribut

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. attribut, lat. attributum)

1. însușire esențială proprie unei ființe, unui fenomen, lucru etc.
2. semn distinctiv, simbol al unei funcții, al unui personaj alegoric.
3. parte secundară a propoziției care determină un substantiv sau un echivalent al acestuia.
4. (inform.) informație care însoțește o categorie sintactică.
 

baston

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. bastone)

1. obiect în formă de băț, ca sprijin la mers.
2. ~ de mareșal = baston purtat de mareșal ca semn distinctiv al demnității.
3. băț de mărimi diferite în gimnastica medicală cu scop corectiv.
4. bară cilindrică din metal sau lemn, cu diferite întrebuințări la bordul unei nave.
 

blazon

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. blason)

1. ansamblu de semne distinctive care constituie emblema unui stat, a unui oraș, a unei familii nobile etc.; armoarii.
 

caduceu

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. caduceus, fr. caducée)

1. sceptru încolăcit de doi șerpi, semn distinctiv al zeului Hermes (Mercur), simbolizând pacea și comerțul.