Dictionar

armoniu

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. harmonium, germ. Harmonium)

1. instrument muzical cu claviatură, asemănător cu orga, la care sunetele sunt produse de ancii metalice puse în vibrație de un burduf acționat prin pedale.
 

anemocord

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. anémocorde)

1. instrument muzical cu claviatură, la care sunetele sunt produse prin intermediul unui curent de aer care lovește corzile; armoniu cu corzi.
 

armonist, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. harmoniste)

1. specialist în știința armoniei; muzician care cunoaște regulile armoniei.
2. persoană care cântă la armonică sau la armoniu.
 

discant

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Diskant)

1. vocea cea mai înaltă a unei texturi muzicale.
2. registru înalt al orgii sau armoniului.
3. regiunea superioară (acută) a ambitusului unui instrument muzical.
 

elodion

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. élodion)

1. instrument muzical asemănător armoniului, pe care l-a precedat.
 

melodium

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. mélodium)

1. denumire veche a armoniului.
 

pedală

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. pédale)

1. pârghie de manevră sau de comandă acționată cu piciorul.
2. dispozitiv de imprimare la tiparul înalt acționat cu piciorul.
3. mecanism la unele instrumente muzicale (pian, orgă, armoniu) care, acționat cu ajutorul picioarelor, servește la modificarea timbrului, duratei și înălțimii sunetelor.
4. sunet prelung și grav, care durează mai multe măsuri.