contract

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. contractus, fr. contrat)

1. convenție, înțelegere scrisă prin care două sau mai multe părți se obligă reciproc la ceva.
2. ~ de muncă = contract potrivit căruia cineva se obligă să presteze o anumită muncă în schimbul unei retribuții; ~ colectiv de muncă = contract încheiat de o instituție sau întreprindere cu muncitorii și funcționații respectivi, reprezentați prin comitetul sindicatului; ~ economic = contract între două întreprinderi prin care o parte se obligă să livreze anumite produse, să presteze un serviciu sau să execute o lucrare, iar cealaltă să plătească prețul mărfii sau al lucrării, ori tariful serviciului efectuat.
3. teoria ~ului social = teorie raționalistă potrivit căreia statul ar fi apărut ca urmare a unei convenții între oameni.
4. (bridge) număr de levate la care s-a angajat un jucător.

dresa 1

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. dresser)

1. a învăța, a deprinde un animal să execute la comandă anumite figuri și mișcări.
2. (fig.; peior.) a obișnui pe cineva să se poarte într-un anumit fel în diferite ocazii.

fortuit, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. fortuit, lat. fortuitus)

1. neprevăzut, întâmplător, venit pe neașteptate; inopinat.
2. (jur.) caz ~ = eveniment independent de culpa debitorului, care îl împiedică să-și execute o obligație.

lohn

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (germ. Lohn)

1. plată pentru munca prestată; salariu, leafă.
2. ceva cu care cineva poate fi recompensat pentru o realizare, efort et cetera; răsplată, recompensă.
3. contract de ~ = contractul prin care un producător, numit executant, se obligă să execute contra cost un produs la comanda unui beneficiar, numit ordonator, pe baza documentației tehnice puse la dispoziție de acesta.

soma (4)

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (fr. sommer)

1. a cere cuiva sub amenințare să îndeplinească ceva.
2. (jur.) a pune cuiva în vedere, în formele stabilite de lege, să (nu) execute ceva.
3. a adresa cuiva o somație; (rar) a avertiza

stipulant, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f. (desuet)  
Etimologie: (fr. stipulant)

1. (jur.) persoană în fața căreia se obligă o altă persoană să execute obligațiile de beneficiar.