Dictionar

ocupant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. occupant)

1. stat, armată, trupă etc. care ia în stăpânire un teritoriu, un oraș străin.
2. cel care ocupă un loc, o masă etc.
 

colaboraționism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. collaborationnisme)

1. atitudine sau politică de cooperare activă cu un ocupant inamic (mai ales cu naziștii în cel de-al doilea război mondial); colaborare cu dușmanul; trădare de patrie.
 

concherant, -ă

Parte de vorbire:  adj. (înv.)  
Etimologie: (fr. conquérant)

1. care cucerește, care supune prin forța armelor; ocupant.
2. care caracterizează pe cel care cucerește, pe cel căruia îi place să cucerească.
3. (la figurat) care subjugă prin farmec; cuceritor.
4. (var.) concuerant.
 

insurecție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. insurrection, lat. insurrectio)

1. formă de luptă armată organizată, de obicei a forțelor sociale progresiste, patriotice, revoluționare, cu participarea maselor populare sau a unei părți a lor, împotriva unui regim politic reacționar, sau pentru izgonirea de pe teritoriul național a unei armate ocupante; insurgență.
 

ocupator, -oare

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (ocupa + -tor)

1. persoană, forță armată etc. care ocupă un oraș, o țară etc.; (prin ext.) cel care deține sau ia (temporar) în posesiune ceva; ocupant.
 

guvern-marionetă

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (guvern + marionetă)

1. (politică) guvern care nu are autonomie, care este instrumentul puterilor străine sau al puterii ocupante; guvern manipulat de forțe aflate în umbră.