Dictionar

oracol

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (lat. oraculum, it. oracolo, fr. oracle)

1. (ant.) răspuns profetic al anumitor divinități la întrebările adresate prin persoane care pretindeau că pot comunica cu acestea; prezicere, prevestire, profeție.
2. loc unde se făceau asemenea preziceri.
3. cel despre care se credea că poate prevesti viitorul.
4. hotărâre dată de o persoană cu autoritate.
 

oracular, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. oraculaire)

1. referitor la oracol, de oracol; ca un oracol; (înv.) oraculos.
2. care este autoritar ca un oracol; care rostește cuvinte demne de un oracol.
3. care are anumite caracteristici (autoritate, solemnitate) specifice unui oracol.
 

sibilin, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. sibyllin, lat. sibyllinus)

1. sibilic.
2. cărți ~e = culegere de oracole, păstrată la Capitoliu (Roma), consultată ori de câte ori republica era în primejdie.
 

tripod

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. tripode)

1. s. n. (ant.) scaun de bronz cu trei picioare, frumos arcuite, pe care ședea Sibila în timpul oracolelor din templul de la Delfi, închinat zeului Apolo.
2. trepied.
3. (mat.) macara din trei picioare reunite la partea de sus.
4. adj. catarg ~ = catarg metalic cu trei picioare, pe unele bastimente moderne.
 

vaticinație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. vaticination, lat. vaticinatio)

1. pretinsă prezicere a viitorului; profeție, oracol; vaticiniu.
 

oraculos, -oasă

Parte de vorbire:  adj. (învechit)  
Etimologie: (oracul + -os)

1. care are caracterul important al oracolului.
2. ca un oracol, oracular.
 

oraculum

Parte de vorbire:  s.n. (învechit)  
Etimologie: (lat. oraculum)

1. oracol, răspuns de la un zeu, predicție, profeție, prevestire.
2. sentință, adagiu cu valoare de oracol.