Dictionar

complementar, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. complémentaire)

1. adj. care completează.
2. unghi ~ = complement (1); culori ~e = culori care prin suprapunere dau culoarea albă.
3. s. f. (mat.) mulțime ale cărei elemente nu aparțin unei mulțimi date.
 

complementarism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. complémentarisme)

1. teză fundamentală a empirismului logic, constând în asocierea, în cadrul aceleiași concepții, a două metafizici tradiționale în istoria gnoseologiei, empirismul și logicismul, prin reducerea fenomenului la percepții și a esenței la termenul în/prin care se formează noțiunea.
 

complementaritate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. complémentarité)

1. însușirea a ceea ce este complementar.
 

complementaritate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. complémentarité)

1. însușirea a ceea ce este complementar.
 

contrasigiliu

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. contrasigillo)

1. amprentă complementară a unui sigiliu, pe reversul acestuia, în scopul creșterii gradului de păstrare a secretului și autenticității.
 

cosecantă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. cosécante)

1. funcție trigonometrică a unui unghi egală cu secanta unghiului complementar.
 

cosinus

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. cosinus)

1. funcție trigonometrică a unui unghi egală cu sinusul unghiului complementar.
 

cotangentă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. cotangente)

1. funcție trigonometrică a unghiului complementar.
 

dualist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. dualiste)

1. I. referitor la dualism, propriu dualismului.
2. care cuprinde două elemente disjuncte, opuse și complementare.
3. II. adept, teoretician al dualismului.
4. persoană care profesează o doctrină dualistă.
5. (antonim) monist.