Dictionar

concomitent, -ă

Parte de vorbire:  adv.  
Etimologie: (fr. concomitant, lat. concomitans)

1. în același timp (cu altceva); simultan.
 

concomitență

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. concomitance, lat. concomitantia)

1. coexistența mai multor fapte.
2. înfăptuire simultană a mai multor acțiuni; simultaneitate.
3. (var.) (înv.) concomitanță.
 

ambivalent, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. ambivalent)

1. care prezintă ambivalență.
2. referitor la existența concomitentă a două aspecte radical diferite.
3. care are mai multe valori, mai multe proprietăți, mai multe comportamente diferite, contradictorii, chiar opuse.
4. (antonime) univalent, monovalent.
 

ambivalență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ambivalence)

1. existența concomitentă a două semnificații sau aspecte radical diferite.
2. stare psihologică a unui individ care denotă în același timp tendințe și trăiri contradictorii.
 

bigam, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. bigame, lat. bigamus)

1. I. care este căsătorit cu două persoane în același timp.
2. care se referă la bigamie.
3. II. cel care se găsește în situația de bigamie, adică căsătorit concomitent cu două persoane.
 

climogramă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. climogramme)

1. grafic care reprezintă fluctuațiile sezoniere concomitente a doi parametri climatici: precipitațiile și temperatura; climadiagramă.
 

coarticulație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. coarticulation)

1. (lingv.) rostire concomitentă a sunetelor.
 

coincident, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. coïncident)

1. care coincide (în spațiu și timp); care se suprapune exact.
2. care are loc concomitent cu un alt eveniment.
3. (antonime) incoincident, necoincident.