erou

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. héros, lat. heros)

1. (ant.) personaj mitologic născut dintr-un muritor și o divinitate, înzestrat cu puteri supraomenești și despre care se povesteau fapte mărețe; semizeu.
2. (p. ext.) denumire dată de greci unor oameni deosebit de viteji, autori ai unor fapte mărețe.
3. persoană vestită prin forța, vitejia și biruințele sale în războaie, în lupte; personalitate distinsă prin faptele sale mărețe.
4. ostaș căzut pe câmpul de luptă.
5. persoană deosebită prin calitățile sale morale și prin acțiunile sale mărețe; om care se distinge în mod special într-un anumit domeniu.
6. personaj principal al unei întâmplări.
7. (în trecut) erou al muncii (socialiste) = titlu de înaltă distincție acordat de stat persoanelor care se deosebesc printr-o muncă de valoare excepțională pentru societate; persoană care a primit acest titlu.

înfrânge

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (lat. infrangere)

1. a învinge, a birui (în luptă).
2. a-și stăpâni o stare de spirit.

pean

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. péan, gr. paian)

1. (ant.) imn de glorificare închinat zeului Apolo; (p. ext.) cântec de luptă, de biruință după o victorie.

triumf

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. triumphare, fr. triumphe)

1. celebrare a victoriei în Roma antică, din intrarea solemnă în oraș a generalului biruitor, însoțit de armata sa, de captivi și de prăzile făcute.
2. victorie, biruință (în război).
3. (fig.) succes moral, reușită, izbândă.

triumfa

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (lat. triumphare, fr. triompher)

1. a birui, a învinge.
2. (fig.) a reuși, a ieși învingător.
3. a se mândri cu o izbândă, a jubila.

triumfal, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (lat. triumphalis, fr. triomphal)

1. de triumf; biruitor, învingător, victorios.
2. (fig.) impunător, solemn, pompos; care stârnește admirație, entuziasm.