Dictionar

cauzal, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. causal, lat. causalis)

1. de cauză, referitor la cauză.
2. propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție circumstanțială care arată săvârșirea acțiunii din regentă; conjucție ~ă = conjuncție care introduce o propoziție cauzală.
3. (log.) implicație ~ă = implicație care exprimă relația cauzală în propozițiile condiționale.
 

cauzalgie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. causalgie)

1. hiperestezie cu senzație de arsură, care însoțește uneori rănile la nervi.
2. (var.) causalgie.
 

cauzalism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. causalisme)

1. concepție filozofică fundată pe cauzalitate.
 

cauzalist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. causaliste)

1. I. referitor la cauzalism, doctrină conform căreia știința caută cauze și nu doar antecedente.
2. se spune despre o persoană care susține cauzalismul.
3. II. adept al cauzalismului, persoană pentru care cea mai importantă relație în analiza fenomenelor este cea de cauză și efect.
 

cauzalitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. causalité)

1. interacțiunea dintre cauză și efect, una dintre principalele forme ale conexiunii universale a fenomenelor.
 

acauzal, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (a- + cauzal, cf. fr. acausal)

1. lipsit de o cauză.
2. fără cauzalitate.
 

antipalagă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. antipallage, gr. antypallage)

1. anacolut în care discontinuitatea sintactică reprezintă o abatere de la congruența cauzală în propoziție; schimbare reciprocă.
 

cauzal, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. causal, lat. causalis)

1. de cauză, referitor la cauză.
2. propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție circumstanțială care arată săvârșirea acțiunii din regentă; conjucție ~ă = conjuncție care introduce o propoziție cauzală.
3. (log.) implicație ~ă = implicație care exprimă relația cauzală în propozițiile condiționale.
 

cauzalism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. causalisme)

1. concepție filozofică fundată pe cauzalitate.
 

cauzalist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. causaliste)

1. I. referitor la cauzalism, doctrină conform căreia știința caută cauze și nu doar antecedente.
2. se spune despre o persoană care susține cauzalismul.
3. II. adept al cauzalismului, persoană pentru care cea mai importantă relație în analiza fenomenelor este cea de cauză și efect.
 

cauzativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. causatif, lat. causativus)

1. care constituie, care este cauza; cauzal.
2. (gramatică) verb ~ = formă verbală care indică faptul că subiectul face ca acțiunea să fie efectuată (sau uneori lăsată să fie efectuată) de un alt agent decât el însuși; verb factitiv.