Dictionar

imputa

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. imputer, lat. imputare)

1. tr., refl. a(-și) reproșa purtări, fapte reprobabile.
2. tr. a obliga pe cineva să plătească o sumă de bani pentru compensarea unui prejudiciu, a unei lipse în gestiune etc.
 

imputabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. impu-table)

1. care poate fi imputat.
 

imputabilitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. imputabilité)

1. situație juridică a unei persoane căreia i se atribuie săvârșirea cu premeditare a unei fapte prevăzute de lege.
 

imputație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. imputation, lat. imputatio)

1. faptul de a imputa cuiva o vină; învinovățire; reproș.
2. imputare (II); sumă plătită.
 

absolvi

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (germ. absolvieren, lat. absolvere)

1. a termina un ciclu, o formă de învățământ.
2. (jur.) a elibera nepedepsit un acuzat când faptul imputabil nu este prevăzut de lege; a scuti de pedeapsă.
 

acuza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. accusare)

1. a învinui, a învinovăți; a incrimina.
2. (jur.) a imputa cuiva un delict, o crimă.
3. a arăta, a vădi, a dovedi; a manifesta.
 

acuzație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. accusation, lat. accusatio)

1. acțiune în justiție prin care cineva este acuzat; acuzare.
2. orice reproș, orice imputare făcută unei persoane pentru o culpă, un defect.
3. (var.) (înv.) acuzațiune.
4. (antonime) disculpare, dezvinovățire.
 

imputabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. impu-table)

1. care poate fi imputat.
 

imputație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. imputation, lat. imputatio)

1. faptul de a imputa cuiva o vină; învinovățire; reproș.
2. imputare (II); sumă plătită.
 

incrimina

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. incriminer, lat. incriminare)

1. a imputa cuiva acte criminale, abuzuri etc.; a învinui.