Dictionar

reflecție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. réflexion, lat. reflexio, germ. Reflexion)

1. meditație, cugetare.
2. (fil.) cunoaștere a proceselor care se petrec înăuntrul conștiinței; întoarcere a conștiinței asupra ei înseși.
 

dereflecție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (de1- + reflecţie)

1. comutare a centrului atenției de la propria persoană la interese exterioare.
 

circumspect, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. circonspect, lat. circumspectus)

1. care este prudent și acționează numai după reflecție; precaut, rezervat.
2. care arată prudență, circumspecție.
3. (antonime) aventuros, imprudent, neprevăzător.
 

cogitațiune

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. cogitation, lat. cogitatio)

1. reflecție intensă și laborioasă; cugetare, gândire.
 

considerație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. considération, lat. consideratio)

1. stimă, respect.
2. motiv, considerent, rațiune.
3. a avea (sau a lua) în ~ = a ține seama de..., a avea în vedere.
4. părere, reflecție, idee.
 

epilogism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. épilogisme, gr. epilogismos)

1. raționament prin care se trage concluzia asupra existenței sau naturii unui element necunoscut, pe baza existenței sau naturii unui element cunoscut; calcul, reflecție, examen.
 

lapalisadă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. lapalissade)

1. aserțiune sau reflecție prostească prin care se exprimă o evidență sau o banalitate; truism.
2. afirmație naivă care provoacă râsul; reflexie neghioabă.
 

reflecta

Parte de vorbire:  I. vb. tr., refl.; II. vb. tr.; III. vb. intr.  
Etimologie: (fr. refléter, lat. reflectere, germ. reflektieren)

1. I. (despre sunete, lumină etc.) a (se) răsfrânge, a reîntoarce prin reflecție.
2. II. a oglindi imaginea cuiva sau a ceva.
3. a exprima (un sentiment, un fenomen et cetera).
4. a da sau a fi o imagine mai mult sau mai puțin reprezentativă a cuiva sau a ceva.
5. III. a medita profund, a gândi, a cugeta.