Dictionar

strident, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. strident, lat. stridens)

1. care emite un sunet intens; care este însoțit de un asemenea sunet; ascuțit, tare, țipător, pătrunzător; (prin ext.) neplăcut, supărător.
2. (despre culori) care nu este în armonie cu culorile înconjurătoare; bătător la ochi, țipător, distonant.
3. care iese în evidență în mod supărător; șocant.
4. (fig.) care produce o impresie neplăcută prin depășirea firescului, a obișnuitului et cetera; izbitor.
 

stridență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. stridence)

1. însușirea a ceea ce este strident.
2. sunet, culoare, ton etc. strident.
 

beatnic

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl. beatnik)

1. tânăr care, prin neîngrijire și stridență, vrea să-și afișeze nemulțumirea și protestul față de o societate pe care o consideră inumană; (p. ext.) tânăr (din Occident) cu plete și ținută neîngrijită.
 

cimbal

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (it. cimbalo, fr. cymbale)

1. vechi instrument muzical compus din două talere de aramă care erau lovite unul de altul; chimval.
2. instrument muzical de percuție, alcătuit din două discuri metalice care se lovesc unul de altul, producând un sunet strident, răsunător; cinel.
 

cinel

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. cinelli)

1. instrument muzical de percuție din două discuri metalice care se lovesc unul de altul, provocând un sunet strident; cimbal; talgere.
 

dezagreabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. désagréable)

1. care nu este agreabil, care provoacă neplăcere; neplăcut, supărător.
2. care nu este considerat demn de a fi agreat; antipatic, nesuferit.
3. care nu oferă nicio plăcere simțurilor sau gustului.
4. (despre oameni și manifestările lor) care nu are un fizic atrăgător.
5. (despre oameni și manifestările lor) care șochează; strident.
6. (despre oameni) care este lipsit de amabilitate.
 

discordant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. discordant)

1. care distonează; nepotrivit; strident.
 

disonanță

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dissonance, lat. dissonantia)

1. (muz.) asociere de sunete care impresionează neplăcut auzul.
2. întâlnire neplăcută auzului între silabe sau cuvinte; cacofonie.
3. (p. ext.) lipsă de armonie, dezacord, stridență.