deist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. déiste)

1. I. referitor la deism; care aderă la deism, credința în existența unei ființe supreme.
2. II. adept, susținător al deismului.
3. persoană care profesează deismul.

deistic, -ă

Parte de vorbire:  adj. (înv.)  
Etimologie: (deist + -ic)

1. care aparține deismului; deist.

alogism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Alogismus)

1. judecată care contrazice logica.
2. negare a gândirii logice ca mijloc științific de cunoaștere autentică, la sceptici, mistici și fideiști.

ateu, -ee

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (fr. athée, gr. atheos)

1. I. care neagă existența lui Dumnezeu; care neagă existența oricărei divinități; care aderă la ateism
2. II. persoană care nu-l recunoaște pe Dumnezeu sau neagă existența lui Dumnezeu.
3. persoană care nu crede în existența zeităților sau a divinității.
4. persoană care nu crede în ceva, enunțat fără dovezi.
5. persoană care nu are religie.
6. (var.) ateiu.
7. (antonime) deist, teist.

mazdeean, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. mazdéen)

1. I. care aparține sau se referă la mazdeism, la religia lui Zoroastru; mazdeist.
2. II. persoană care practică mazdeismul; mazdeist.

personalism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. personnalisme)

1. atitudine a celui care ia în considerație numai interesele și punctele de vedere personale; subiectivism.
2. curent în filozofia contemporană, cu o tendință pronunțat fideistă, care pune la baza existenței o pluralitate de entități spirituale înzestrate cu atributele personalității și subordonate lui Dumnezeu.
3. ~ energetic = variantă a filozofiei personaliste, creată între cele două războaie mondiale de C. Rădulescu-Motru, cu elemente preluate din teoriile energetiste.

deistic, -ă

Parte de vorbire:  adj. (înv.)  
Etimologie: (deist + -ic)

1. care aparține deismului; deist.