Dictionar

infirm, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. infirme, lat. infirmus)

1. schilod, neputincios, invalid.
 

infirma

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. infirmer, lat. infirmare)

1. a declara nevalabil, nefondat, a anula; a invalida; (fig.) a dezminți.
 

infirmabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. infirmable)

1. care poate fi infirmat.
 

infirmare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (infirma)

1. acțiunea de a infirma.
2. (jur.) înlăturare a unui act al organelor de anchetă penală sau a unui mandat de către organele ierarhice superioare.
 

infirmativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. infirmatif)

1. care anulează (o sentință).
 

infirmerie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. infirmerie)

1. local (încăpere) într-o cazarmă, într-un internat etc. unde se îngrijesc sau se examinează bolnavii.
 

anormal, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. anormal)

1. contrar regulilor, normelor.
2. neregulat; deformat.
3. (despre oameni) care prezintă infirmități fizice sau psihice.
 

apel

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. appel)

1. strigare a numelui cuiva.
2. chemare scrisă sau orală adresată unei colectivități.
3. îndemn, cerere, rugăminte.
4. semnal sonor sau luminos produs într-un post de telefon, de telegraf etc.
5. (jur.) acțiune făcută de o instanță judecătorească imediat superioară pentru a schimba sau a infirma o hotărâre dată de o instanță inferioară.
 

brancardier, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. brancardier)

1. infirmier pentru ridicarea și transportul răniților cu brancarda.
 

cleuasm

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. cléuasme, gr. kleuasmos)

1. figură de stil prin care cineva simulează că își reproșează anumite lipsuri pentru a da de înțeles că nu e vinovat.
2. figură retorică constând în practicarea autodeprecierii în speranța unei infirmări de către interlocutor.
 

confirmativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. confirmatif)

1. care confirmă, care aduce confirmare.
2. (drept) care aprobă și menține o decizie anterioară.
3. (antonim) infirmativ.
 

confutație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (lat. confutatio, fr. confutation)

1. act de respingere sau infirmare; discurs sau scriere de refutare; refutație.