apel

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. appel)

1. strigare a numelui cuiva.
2. chemare scrisă sau orală adresată unei colectivități.
3. îndemn, cerere, rugăminte.
4. semnal sonor sau luminos produs într-un post de telefon, de telegraf etc.
5. (jur.) acțiune făcută de o instanță judecătorească imediat superioară pentru a schimba sau a infirma o hotărâre dată de o instanță inferioară.

apela

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. appeler, lat. appellare)

1. intr. a se adresa cuiva cu o rugăminte, a cere ajutorul cuiva, a face apel, a recurge la cineva; a se adresa cuiva cu voce tare (sau într-un mod care atrage atenția); a chema.
2. (înv.) a se adresa unei instanțe judecătorești superioare spre a anula sentința dată de o instanță inferioară; a face apel.
3. tr. (inform.) a rula (un program).
4. a contacta pe cineva prin telefon.

apelant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. appelant)

1. adj. care apelează.
2. adj., s. m. f. (cel) care face un apel (4).

apelare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (vb. apela)

1. apel.
2. strigare a numelor unor persoane dintr-o colectivitate, spre a verifica prezența lor într-un anumit loc.
3. chemare scrisă sau orală adresată unei colectivități sau unei persoane.
4. cerere, rugăminte.
5. (jur.) adresare la jurisdicția imediat superioară, spre a schimba sau anula o sentință dată de prima instanță.

apelație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. appelation)

1. acțiunea de a apela.
2. numire; (rar) chemare.
3. (jur.; înv.) adresare la jurisdicția imediat superioară, spre a schimba sau anula o sentință dată de prima instanță; apel.
4. (prin ext.) adresarea unei reclamații (către cineva).
5. ~ de origine = denumirea unui produs după numele provenienței sale.
6. (var.) apelațiune.

apelațiune

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. appellation, lat. appellatio)

1. denumire, calificare, nume.
2. (jur.) apel.
3. adresare (însoțită de o cerere, de o rugăminte).

apelativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. appellatif, lat. appellativus)

1. (substantiv) comun; nume calificativ.

ablefarie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. ablépharie)

1. (med.) lipsa congenitală a pleoapelor.

acvicultură

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. aquiculture)

1. creșterea animalelor sau cultivarea plantelor într-un mediu acvatic; acvacultură.
2. amenajarea apelor pentru creșterea animalelor acvatice; creșterea comercială a speciilor acvatice.
3. cultura plantelor acvatice.
4. cultură practicată în sol steril, udat cu apă care conține toate elementele necesare vieții plantelor; cultură fără sol.

adresa

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. adresser)

1. tr. a trimite direct o scrisoare, o cerere.
2. a scrie adresa (pe o cerere, pe o scrisoare).
3. refl. a-și îndrepta cuvântul către cineva; a face apel la.

aducție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. adduction, lat. adductio)

1. mișcare de apropiere a unui membru de planul de simetrie al corpului.
2. dirijare a apelor către locul de distribuire.

aediculă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (lat. aedicula)

1. (antic.) templu mic; capelă mică.

aerotanc

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl. aerotank)

1. construcție pentru epurarea biologică a apelor.