Dictionar

ordonanța

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. ordonnancer)

1. a elibera un ordin de plată (a unei sume).
 

ordonanță

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. ordonnance)

1. dispoziție scrisă care emană de la o autoritate (administrativă).
2. ~ de plată = dispoziție de plată a unei sume.
3. act legislativ al unui guvern.
4. (jur.) hotărâre judecătorească dată în proceduri cu caracter urgent.
5. (în vechea armată) soldat în serviciul personal al unui ofițer.
6. mod de dispunere a elementelor unei compoziții arhitecturale, de grupare a diferitelor elemente ale unui tablou etc.
 

insubordonanță

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (cf. fr. insubordonnance, it. insubordinatezza)

1. tendința, obiceiul de a fi insubordonat; insubordonare, nesupunere.
2. (antonime) subordonare, supunere.
 

reordonanța

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. réordonnancer)

1. a ordonanța din nou.
 

edict

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. edictum, germ. Edikt)

1. lege, ordonanță prin care un înalt magistrat roman își arăta activitatea trecută și anunța programul activității viitoare.
2. act, decret imperativ emis de un monarh sau de o autoritate laică ori bisericească.
 

edictal, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (lat. edictalis, fr. édictal)

1. referitor la un edict, la o ordonanță.
 

mandata

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (fr. mandater)

1. a dispune, a ordonanța plătirea unei sume.
2. a încredința cuiva un mandat; a împuternici.
 

reordonanța

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. réordonnancer)

1. a ordonanța din nou.
 

mandament

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. mandement)

1. ordin scris; (prin ext.) ordin dat de o autoritate.
2. scriere pe care un episcop o publică în toată eparhia sa și prin care dă credincioșilor instrucțiuni sau ordine legate de religie.
3. (înv.) ordonanță dată de un judecător superior.