colocație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. collocation, I. engl. colocation)

1. I. plasarea mai multor entități într-o singură locație
2. (log.) poziție, clasament al unui obiect în raport cu altele.
3. operațiune judiciară constând în stabilirea rangului și importanței drepturilor unui creditor, în concurență cu alții, în repartizarea bunurilor poprite de la un debitor comun; colocare, colocat.
4. (jur.) termenul pe care îl are un creditor pentru plătirea creanțelor.
5. (jur.) sumă de bani pe care o are de primit un creditor.
6. (lingv.) succesiune de cuvinte care apar adesea împreună; grup de cuvinte; sintagmă.
7. (mat.) metodă de calcul utilizată pentru a rezolva ecuații diferențiale și integrale.
8. (var.) colocațiune.

mandata

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (fr. mandater)

1. a dispune, a ordonanța plătirea unei sume.
2. a încredința cuiva un mandat; a împuternici.

truck

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl. truck)

1. sistem capitalist de spoliere a maselor constând în plătirea muncitorilor în mărfuri, în loc de bani, de la magazinele înființate pe lângă fabrici, care aparțin fabricanților.

răscumpărare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (v. răscumpăra)

1. faptul de a răscumpăra.
2. plătirea unei sume pentru a readuce în stăpânire un bun înstrăinat.
3. obținerea eliberării unui rob sau a unui prizonier (în schimbul unei sume de bani).
4. compensație.
5. mântuire.

colocare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (coloca)

1. (înv.) plasare a unui capital cu scopul de a obține profit; investire.
2. (jur.) înscriere a unui creditor, în raport cu altul, în ordinea reglementată de lege pentru plătirea creanțelor; colocat, colocație.
3. (inform.) găzduirea unui server, proprietatea clientului, într-un centru de date.
4. (lingv.) asociere obișnuită și privilegiată a două sau mai multe cuvinte într-o propoziție; colocație.