concomitență

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. concomitance, lat. concomitantia)

1. coexistența mai multor fapte.
2. înfăptuire simultană a mai multor acțiuni; simultaneitate.
3. (var.) (înv.) concomitanță.

ambivalent, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. ambivalent)

1. care prezintă ambivalență.
2. referitor la existența concomitentă a două aspecte radical diferite.
3. care are mai multe valori, mai multe proprietăți, mai multe comportamente diferite, contradictorii, chiar opuse.
4. (antonime) univalent, monovalent.

ambivalență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ambivalence)

1. existența concomitentă a două semnificații sau aspecte radical diferite.
2. stare psihologică a unui individ care denotă în același timp tendințe și trăiri contradictorii.

coarticulație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. coarticulation)

1. (lingv.) rostire concomitentă a sunetelor.

consonantă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (germ. Konsonant)

1. sunet elementar din limbile vorbite, pronunțat printr-o blocare sau o restrângere semnificativă a căii vocale, suficient de tare pentru a fi auzit; sunet al vorbirii caracterizat, spre deosebire de vocale, prin faptul de a nu putea fi singurul constituent sau singurul tip de constituent al unui cuvânt (conceptul modern de „consoană” nu mai necesită apariția concomitentă cu o vocală); consoană.
2. desemnează literele alfabetului diferite de vocale.
3. (var.) (înv.) consonant.

contratemă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. contre-thème)

1. melodie concomitentă cu tema în lucrările polifonice.

dispersional, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (engl. dispersional)

1. referitor la dispersie.
2. analiză ~ă = metodă statistică matematică de analiză cantitativă a datelor de observație, care depind de mai mulți factori cu acțiune concomitentă, pentru a găsi factorii esențiali și a estima efectul lor.