Dictionar

decadent, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. décadent)

1. I. care ține de decadentism; propriu decadentismului, o mișcare literară și artistică de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care a precedat simbolismul.
2. care se găsește în decadență, în declin; în regres.
3. care este indiciul sau rezultatul decadenței.
4. II. adept al decadentismului.
5. persoană care aparține unei epoci de decadență.
 

decadență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. décadence, lat. decadentia)

1. decădere, declin, regres.
2. corupție, degradare morală, depravare.
 

decadentism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. décadentisme)

1. denumire dată unor curente literar-artistice de la sfârșitul sec. XIX, caracterizate prin disoluție a valorii, prin ruperea din contextul celorlalte valori.
2. mișcare literar-artistică europeană, caracterizată prin revolta împotriva rigidităților școlii parnasiene, cultivarea brutală a inovațiilor formale și a senzațiilor tari, prin rafinament stilistic ajuns la apogeu care se va dizolva în simbolism.
 

alexandrinism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. alexandrinisme)

1. ansamblu de manifestări ale civilizației elenistice din Alexandria.
2. sistem filozofic al școlii alexandrine.
3. stil ornat, subtil și uneori obscur, propriu poeților greci din epoca alexandrină.
4. caracter rafinat, erudit, subtil și decadent al unei arte, al unei filozofii.
 

decadent, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. décadent)

1. I. care ține de decadentism; propriu decadentismului, o mișcare literară și artistică de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care a precedat simbolismul.
2. care se găsește în decadență, în declin; în regres.
3. care este indiciul sau rezultatul decadenței.
4. II. adept al decadentismului.
5. persoană care aparține unei epoci de decadență.
 

declin

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. déclin)

1. coborâre către asfințit a unui astru.
2. (fig.) decădere (a unei ființe, a unui popor, a unei civilizații); decadență, regres.
 

delicvescent, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. déliquescent, lat. deliquescens)

1. (despre substanțe solide) care absoarbe vaporii de apă din atmosferă, transformându-se în soluții apoase; care trece în stare lichidă prin absorbția umidității din aer.
2. (fig.) care este sau cade într-o stare de degradare avansată; decadent, corupt; (antonime) prosper, puternic.
 

delicvescență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. déliquescence)

1. proprietate a unor substanțe solide de a fi delicvescente.
2. (fig.) decadență, corupție.
 

sardanapalism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (sardanapal/ic/ + -ism, cf. fr. sardanapalisme)

1. viață luxoasă și desfrânată; mod de trai decadent.