zonă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. zone)

1. porțiune din suprafața uscatului, a vegetației și climei, din adâncimea unei ape sau din sol etc. cu anumite caractere omogene.
2. suprafață delimitată de teren din teritoriul unui oraș, al unei comune.
3. (silv.) suprafață denumită convențional după o plantă-tip.
4. spațiu de operații militare; porțiune a spațiului aerian din jurul unui aerodrom, în care se antrenează piloții.
5. întindere delimitată din punct de vedere administrativ și economic-financiar; sector.
6. (inform.) parte a memoriei centrale care înregistrează un număr oarecare de cuvinte, destinate unei întrebuințări preferențiale.
7. (tehn.) denumire a unor părți din furnal.
8. întindere, extensiune a ceva.
9. arie, regiune a corpului.
10. fiecare dintre cele cinci mari diviziuni ale globului terestru, delimitate de cercurile polare și de tropice.
11. fiecare dintre părțile cerului care corespund zonelor terestre.
12. porțiune din suprafața unei sfere între două planuri paralele.
13. (fiz.) bandă de frecvență în care oscilațiile au anumite caractere comune.

puriță

Parte de vorbire:  s.f. (reg.)  
Etimologie: (necunoscută)

1. plantă erbacee cu flori galbene și fructe achene; dentiță.
2. plantă erbacee denumită și cârligioară.

episodie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (cf. fr. épisodie, gr. epeisodion)

1. piesă de teatru ale cărei scene se succed fără nicio legătură aparentă, de parcă fiecare scenă ar fi fost scoasă separat dintr-un sertar; piesă denumită în literatura franceză pièce à tiroir.

neogreacă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. néo-grec)

1. limba greacă vorbită în epoca modernă, inclusiv forma oficială standardizată a limbii denumită uneori greacă modernă standard; limba greacă modernă mai este numită și romaică, dar această apelație, în vigoare până în secolul al XIX-lea, tinde să dispară.